Probabil ca unele mamici, care au trecut prin incercari mai grele decat cea prin care trec eu, ar spune ca ma plang degeaba… Dar deja imi este greu sa imi gasesc forta – forta de a le duce pe toate! Viata buburuzei noastre depinde in mare parte de mine, in special de tratamentul pe care trebuie sa il urmez si de repaos. Nici cu repaosul nu mi-e prea usor sa ma acomodez, dar disper atunci cand corpul meu nu ma ajuta sa pot urma tratamenul perfuzabil descris de medic. Venele imi cedeaza, facandu-mi suferinta si mai cumplita… nu suferinta fizica, ci zbuciumul sufletesc ce izvoraste din incertitudine si neputinta! Pana azi am schimbat deja 4 branule in 6 zile, iar in seara aceasta vena mi-a cedat din nou…
Credeam despre mine ca sunt o persoana puternica, dar…. in seara asta am cedat doar pentru ca mi s-a spart o vena… Am plans neputincioasa…. Am cedat pentru ca mi-era teama ca, intarziind tratamentul, voi pune viata bebelusului in pericol.
Am incetat sa „consult” forumurile de specialitate deoarece povestirile pe care le-am citit ma fac sa ma infior si sa ma tem si mai tare. Apreciez enorm acele femei care gasesc puterea sa mearga mai departe, sa duca toate greutatile cu optimism, si chiar sa incerce la nesfarsit atunci cand soarta pare a le fi potrivnica.
Sunt fuioasa: pe mine, pe soarta, pe toate acele mamici care isi abandoneaza puiutii! Sunt furioasa ca nu pot face nimic. Nimic in afara de a astepta sa vedem cum evolueaza.
Maine dimineata voi merge din nou la medic, iar in aceasta seara am luat tratamenul pe cale orala; la fel voi face si maine la 06:00, cand ar fi trebuit sa imi mai pun o perfuzie. Sper din tot sufletul sa fie bine!
3 comentarii
Asa cum a spus si Oanamada…am trecut si eu prin asa ceva…si stiu cum e…nu cu perfuzii ci cu injectii si recoltat sange timp de 6 luni, injectii pe care le uram de moarte, plangeam si ma vaitam, simteam ca nu mai pot!! Cand ma asezam la Fundeni pe scaunul de recoltari, simteam ca lesin numai de la mirosul de spital DAR am stiut mereu ca asta mi-l va aduce cu fiecare zi care trecea mult mai aproape pe Bimbi al meu.ma gandeam ca sunt milioane de oameni in lumea asta care fac chestiile astea fara a fi rasplatiti la final ( pentru unii nici nu exista un final) cu o viata! Si m-am intarit, am strans din dinti, am mai plans, am fost melancolica, am fost trista insa mi-am continuat cu soicism tratamentul pana la cap si rezultatul a fost extraordinar.As mai face inca un miliard de injectii daca as sti ca sunt insarcinata iar si ca la capatul celor 9 luni voi tine in brate o bucatica de om care nu poate egala nimic pe lumea asta cu zambetul lui.
Fii tare si cand nu mai poti roaga-te la Dzeu sa-ti dea forta sa duci la bun sfarsit sarcina.Nimic nu va mai fi usor si pe masura ce creste samburelul totul devine si mai greu dar merita din plin absolut tot !!
Succes si suntem aici langa tine daca ai nevoie de-un umar de sprijin.pupici
oanamada , multumesc din suflet pentru aceste cuvinte! Stiu ca trebuie sa imi gasesc forta. Stiu ca e doar un moment de ratacire… doar ca e cumplit de greu….
Hei, hei….capul sus! Cunosc perfect sentimentul asta al disperarii si neputintei….am fost si eu pe acolo… il stiu! Capul sus! Este extrem de important sa-ti pastrezi optimismul si sa faci ceea ce simti tu. Stiu ca poate suna steril ce-ti spun acum , dar crede-ma, a existat un moment in care, eu a trebuit sa iau o decizie: daca imi las copilul sa traisca cu riscul sa se nasca cu sindrom Down sau il omor cu buna stiinta (probabilitatea era de 90% sa pierd sarcina daca faceam amnio!). Daca tu, in interiorul tau cauti puterea o vei gasi, vei lua cele mai bune decizii pentru tine si pentru bebe…iti trebuie doar optimism…si va veni si puterea. Asta este tot ce trebuie sa faci…sa ramai optimista, sa te calmezi. Degeaba spui tu ca exista femei puternice…nu exista…toate suntem sfasiate pe interior in astfel de momente, dar fiecare incearca sa se echilibreze. Bebe are nevoie de tine calma si relaxata…e usor de zis si greu de facut, dar fa-o! Va fi bine o sa vezi!