Sotie, mama si femeie

Sarcina aduce cu ea o schimbare majora in viata oracarei femei: aceasta devine mama! In cele noua luni de sarcina, femeia viitoare mamica este in centrul atentiei. Toata lumea ii face toate poftele, sotul o adora mai mult ca nicicand, iar burtica este cea mai alintata. Totul este facut pentru si in numele burticii. Mai exact a locatarului din burtica. Acestea sunt 9 luni de vis…

Apoi apare bebe, iar in primele 2-3 luni intreaga atentie de care se bucura posesoarea burticii, se transfera aproape integral spre cel mai nou membru al familiei. 🙂 …. iar mama, incepe sa resimta aceasta lipsa de rasfat. Totul se intampla brusc. In plus, mai este si lupta cu kilogramele depuse in timpul sarcinii si care se incapataneze sa plece.

In acest punct, atentia si comportamentul sotului sunt esentiale pentru a o tine pe mamica departe de depresia post-partum. Linia intre implinirea adusa de noul statut – cel de parinte si nemultumirile legate de aspectul propriu si viata de femeie, este foarte fragila, iar echilibrul mental al proaspetei mamici este puternic amentintat. Fara sprijinul sotului aceasta etapa este greu de depasit.

Am intalnit multe mamici care dupa nastere s-au multumit sa se dedice integral copiilor si au uitat sa lupte pentru a redeveni femeia de dinainte. Acea femeie de care sotul lor s-a indragostit, pe care a cerut-o de nevasta, langa care si-a dorit sa isi petreaca tot restul zilelor.  Ce vina are sarcul barbat, ca femeia pe care a ales-o s-a transformat in alt om, un om fara formele care nu demult l-au atras, un om ce-l ia cu brio la cantar…. un om care isi ascunde valurile de grasime sub haine terne si lalai, care nu spun nimic???

Ok, nu zic ca e cazul sa lupti inca din prima secunda, dar o data trecute perioada de recuperare si  cea de acomodare cu noul membru al familiei, e cazul sa incepi sa lupti sa redevi cine ai fost…

Personal consider ca o femeie resemnata este o cauza aproape pierduta, care neavand sprijinul constant al sotului, s-a refugiat in a se dedica exclusiv copilului, si a renuntat sa mai fie femeie. A ales sa fie doar mama… Nu condamn in nici un fel aceste femei, deoarece nimeni nu poate stii ce lipsuri au, ce neajunsuri sau cine stie ce alti factori le-au determinat sa apuce pe acest drum…  Imi pare rau sa vad ca exista oameni care nu pot depasi impreuna, ca familie, problemele ce intervin in perioada postnatala…. imi pare rau ca exista femei care sunt impinse de conjunctura sa isi gaseasca alinarea tocmai prin renuntarea la calitatea de femeie….si totusi ele sunt mult prea resemnate sa mai poata face ceva…..

E adevarat ca exista o categorie aparte, cea a femeilor care nu inceteaza lupta, dar care dau foarte greu jos… dar dau. Ele nu inceteaza sa lupte. Fac miscare, tin diverse diete menite sa le asigure un echilibru alimentar, si nu renunta la lupta ani si ani de zile. Aceste femei sunt de admirat! Ele nu au norocul celor mai multe dintre femei, sa dea jos aproape la fel de repede cum au si pus…. La ele fiecare gram in minus este muncit.

Nu cred ca exagerez, insa consider ca acea resemnare pe care o imbratiseaza unele femei,  dauneaza grav chiar si vietii de cuplu…. nu, nu este o conditie esentiala, deoarece am intalnit si barbati care isi iubesc in continuare sotiile chiar daca acestea cantaresc cu mult mai mult decat inainte de sarcina, dar si barbati care la nici 6 luni de la nasterea copiilor lor, ies in Plazza la agatat deoarece sunt nemultumiti de ce vad acasa…. 🙁 Trist dar adevarat. Si cred ca unica vinovata in aceasta situatie este lipsa comunicarii… dar despre asta voi scrie mai pe larg cu alta ocazie.

Revenind la „lupta” femeie vs. mama, vreau doar sa spun ca nici eu nu am fost departe de prapastie, sau de resemnare… dar am avut noroc sa am alaturi un barbat minunat care a stiut sa ma sustina… si prieteni virtuali care si-au dat seama ce se intampla cu mine, chiar inainte de a-mi da eu seama. 😉  Cu tot ajutorul primit, am reusit cu brio sa depasesc perioada critica. Incep sa ma simt femeie… Am inceput sa intru in hainele pe care le purtam inainte de sarcina ( o parte dintre ele), si acest lucru imi da incredere in mine. 🙂 …. au trecut cinci luni si am reusit sa dau jos 29 de kilograme. 😀 Mai am…. dar e un start bun. Aceste kilograme in minus mi-au dat increderea necesara de a purta o rochie sau o fusta, de a incerca chiar si niste sandale – platforma…. ca tocul inca mi-e „dusman” … si astfel am revazut acea privire in ochii sotului meu; privirea de dinainte. 😉

Sunt mama pentru ca am grija de copilul meu. Grija sa o hranesc, sa o schimb, sa o spal, sa o ajut in micile ei descoperiri, sa o alin atunci cand are nevoie de acest lucru…. Sunt sotie pentru ca imi ingrijesc sotul, pentru ca nu ii lipseste nimic material sau spiritual (in afara de odihna…. dar aici nu am ce face) si sunt femeie deoarece iubesc si sunt iubita si reusesc sa imbin fara ca nimeni sa sufere celelalte doua posturi: cea de sotie si cea de mama.

Nu sunt o sotie model. Primesc mult ajutor din partea familiei, insa i-am demonstrat ca la nevoie, pot sa acopar cu brio tot ajutorul pe care il primesc, fara ca sotul meu sa simta diferenta. Nu sunt o bucatareasa desavarsita, insa aprecierile sotului, ma incurajeaza si m-au facut ca atunci cand gatesc sa o fac din placere, nu din datorie… placerea de a ii oferi ceva… La capitolul mama stau mai bine un pic, cred eu… ma plang mult, dar am reusit sa nu fac nimic rau pana acum. 😉 …. iar despre femeia ce am inceput sa redevin, cel mai bine vorbeste privirea sotului meu… 😉

Toate acestea imi dau puterea de a lupta. De a lupta sa invat sa fiu o sotie mai buna, o mama mai devotata … si o femeie desavarsita.

Imi iubesc nespus copilul si sotul, insa nu vreau sa ma pierd… E adevarat ca Maria merita o mama devotata si ca Sorin merita o sotie model, insa si eu merit sa fiu femeie…. Acea femeie care nu va fi nici o mama perfecta nici o sotie perfecta, dar care va trai fericita alaturi de familia ei imperfecta invatand impreuna sa paseasca pe cararile vietii. 🙂

Articole pe aceeasi tema

36 de comentarii

  1. Heeeeiiiii , Cojocarito….mi-a placut eseul tau…incurajator si realist si ar face bine sa il citeasca si alte femei , cu atentie…. 😀
    Bravo tie! Sincer!
    Iti doresc sa ajungi acolo unde ti-ai propus…tin pumnii!

    1. solidaritate masculina, nu? 🙂 Inca un tatic devotat, venit in „sprijinul” lui Bogdan. 🙂
      Felicitari Domnilor tatici! 🙂 Sa va traiasca sotiile si micutii.

      Si acum sa revenim: foarte adevarat ceea ce spui… lucrurile de bun simt fac placere!

  2. Uf, ce subiect dureros ai atins!

    Nu mi se pare ca slabind revii la o conditie asemanatoare celei de dinainte de copil, nici ca niste kilograme in minus conditioneaya feminitatea. Trairile mele, spre exemplu, nu au treaba cu kilogramele in plus sau in minus.

    Fiind o fire eminamente subiectiva, ma iau ca exemplu mai jos. Desi am slabit foarte mult, am facut-o lent si fara a-mi face un scop din asta. Eu una m-am simtit femeie si cand avam jamboane. Ma contamplam amuzata si-mi spuneam: uita-te bine la tine, cine stie cand si daca mai vezi asa ceva. Nici nu-mi statea rau, la ce buurta aveam paream chiar subtirica :))

    Redevenind serioasa, mi se pare ca, oricum, lucrurile nu mai stau oricum ca inainte, indiferent ce-am incerca noi sa facem. Insa, cand lucrurile merg bine, ai sentimentul asta al coeziunii – uite chiar am o postare pregatita despre asta asa ca nu mai detaliez. Secretul sta in capacitatea fiecaruia de a darui. Pe berbantii dusi in Plaza la agatamente i-am scuipat intotdeauna, mi-am batut joc de ei crunt cu fiecare ocazie. Atata vreme cat nu reusesti sa multumesti ce-ai acasa, fie chiar o batoza, vorba bancului, cum ai tupeul sa te duci sa cauti altceva. La fel am persiflat intotdeauna dorinta aia masculina de a fi cu doua doamne in acelasi timp. Poate sunt eu bolnava :D:D

    Oricum, frumos spus. Un articol motivational.

    1. eu cred ca feminitatea este ceva un pic diferit de a fi femeie… asa vad eu lucrurile. Sunt femei mai feminine si mai putin feminine (cred ca in aceasta a 2-a categorie ma incadrez eu ) dar totusi sunt femei! Si mai cred si ca a fi femeie (nu fiziologic, ci sentimental), sta in lucru mici: in cazul meu a fost vorba de cateva (multe bine) kilograme in minus, in cazul altora e vorba de mici ritualuri de frumusete care le confera acea incredere, in cazul altor e vorba de un simplu ruj, sau poate un pantof cu toc… in cazul altora e vorba de regasirea „acelei priviri” in ochii sotului … sunt multe si marunte „cauzele” simtirii de FEMEIE… si cred ca multe femei au probleme in regasirea acestui sentiment dupa nastere. Multe aleg sa fie MAME uitand sa fie FEMEI…. Aceasta este parerea mea, si sper ca nu am ofensat pe nimeni exprimand-o….
      Cat despre specimenele gen masculul de plazza, subscriu intru totul la ceea ce ai scris… si vreau sa abordez capitolul viata de cuplu dupa nastere separat… nu de alta, dar il vad ca pe un subiect tabuu, iar eu consider ca este important si ar fi nevoie sa se vorbeasca mai mult si mai deschis despre acest subiect. 😉
      Multumesc pentru aprecieri.

      1. da, viata „de dupa” e un subiect tare sensibil. Fiecare parte implicata are impresia ca are motive intemeiate sa se poarte in felul sau. Eu una vad perioada post-partum ca fiind una foarte vulnerabila pentru femeie mai mult decat pentru un barbat )viata mea s-a schimbat radical si extrem de repede, niciun curs prenatal nu m-a invatat ca trebuiie sa renunt la mine insami pe o perioada atat de lunga). Asa ca am avut/cerut pe fata sprijinul sotului meu in toate modurile in care am fost in stare.

        Ca mama singura nu as fi avut in schimb parte de asemenea angoase, probabil in momentul ala stii ca nu te poti baza decat pe tine si esti mai stapana de/pe sine. Din momentul in care proiectezi insa asteptari si asupra altcuiva, terenul devine desul de alunecos, tu destul de frustrata pentru ca esti subiectiva si, chiar daca doar inconstient, astepti, de exemplu, ca si celalalt sa aiba niste instincte la fel de fine precum le ai tu in unele aspecte noi ale vietii in 3. Oricum, momentele astea se depasesc numai cu dragoste si rabdare. probabil in alte cupluri angoasele au imbracat alte forme, dar cred eu ca e un exemplu bun 😛

        Legat de cele de mai sus, singurele momente in care am ajuns sa nu ma mai simt feminina sunt legate de oboseala crunta. Cand am invatat sa deleg responsabilitati m-am simtit mai bine.

  3. Parerea unui barbat… oricum ma simt cam oaia neagra-alba printre voi, dragelor, pentru ca in lumea mamelor c cpii eu sunt cam singurul tatic. 😉
    Ideea este ca eu cred ca femeia este femeie si este femeia ta (in sensul nu de posesiune ci de dragoste) orice ar fi si oricum ar arata. Pe de alta parte eu nu m facut o distinctie intre ea si bebe; intr-adevar am observat ca taticul este cel care trece pe un plan secundar, dar nu emotional ci doar de grija…
    Noi nu mai suntem un cuplu de cand a aparut Matei ca veste… suntem un trio… Chiar daca in momentele speciale vrem si suntem un cuplu, tot trio ramanem pentru ca Matei este cu noi chiar si cand sunt usile inchise…

    Eu niciodata nu am inteles, pe de alta parte, dorinta femeilor de a munci niste grame in minus. Si asta pentru ca eu mereu am considerat ca suntem ceea ce suntem, nu ceea ce am considera ca 6rebuie s afim. Poate de aia am si o burta…nu respectabila, dar nici nu am muncit sa arat bine… daca mi-ar fi placut sportul sau voi gasi un sport care sa imi placa il voi face fara ganduri de burti date jos.

    Intr-adevar si Cami a avut bucuria de a-si reincapea in anumite haine… dar nu a muncit pentru asta. Nu colestorol si multe grasimi, dar cam atat. In rest am mancat si am baut cum ne-a placut… Amandoi. Cot la cot.

    Rodin a exemplificat femeia destul de bine. Departe de mine gandul unora care vor „sa puna mana” (un gand pur animalic, recunosc, dar macar nu imi apartine), eu cred ca fiecare om este frumos prin ceea ce este si prin ceea ce arata fara prea mare grija. A nu cadea in hippismul ieftin de haine sapalte la 2 saptamani o data :-).

    deci concluzie dragi mamici: Sunteti frumoase precum prima data cand ne-am indragostit de voi. Dragostea este la fel de mare si dupa ce se naste bebe si nu trebuie sa va faceti probleme cu noi. Si nici cu regrete si pareri de rau si disperari. ca viata este si mai frumoasa cu bebe!

    Sper ca nu am suparat pe nimeni

    1. Bogdane, un gând bun pentru tine! 🙂
      Nu pentru că nu i-aş da dreptate Gabrielei (deşi, recunosc, eu am fost o norocoasă – nu am „luat” decât 13 kg. în sarcină, astfel că, de la 52 de la care am plecat, am ajuns la 65 până la final, dintre care Victor a avut 3,700 kg. la naştere, aşa că am scăpat pe nesimţite de surplus), ci pentru că eşti un adevărat gentleman în modul în care ai pus problema. Aşa că o îmbrăţişare prietenească pentru tine.

      Iar pentru tine, Gabi, toată afecţiunea mea. 🙂

    2. Tare frumoase cuvintele tale, Bogdan. 🙂 Asemenea cuvinte nu au cum sa supere pe nimeni!
      Sotia ta este o fericita sa te aibe de sot, iar Matei nici ca se putea naste intr-o familie mai unita, bazata pe dragoste, respect si incredere!
      Sincer, nu ma asteptam ca tu sa fi altfel decat genul acela pe care l-am descris, cel care isi iubeste sotia indiferent de kilograme sau forme. 😉 … Nu stiu cum a fost in cazul vostru, insa eu cu multele kilograme acumulate m-am simtit precum o balena…. una e sa pui 10-20 de kilograme, alta e sa pui 42! 🙁 Pur si simplu mi-era mie greu sa ma accept ….
      Cred ca este absurd sa tinzi spre o talie de model dupa una sau doua nasteri, insa nici nu cred ca este ok sa te plafonezi multumindu-te cu cateva zeci de kilograme in plus. E vorba si de acea multumire de sine care, de a reintra in armonie cu corpul tau. E adevarat ca pot sa fi femeie si la 50 de kg dar si la 100. Totul e sa existe acea multumire de sine. Eu nu o aveam … si mi-au trebuit aproape 30 de kg in minus pentru a o recapata. 🙂
      Din cate am inteles, sotia ta a fost mai norocoasa la acest capitol… nu a luat foarte multe kilograme in timpul sarcinii si a dat jos fara eforturi prea mari.
      Nu ma indoiesc ca sentimentele tale fata de ea s-ar fi schimbat daca situatia era alta, la fel cum nu ma indoiesc nici de sentimentele sotului meu… Insa eu nu eram multumita de si cu mine…. si cel mai important este sa existe acea multumire si sa existe sprijinul sotului in a o recastiga. 🙂
      Cred ca nu exagerez, si mai cred ca nu este o parere pe care nu o impartasesc si ceilaliti cititori ai blogului lui Matei: ne bucuram sa avem un astfel de tatic in blogosfera. 😉

      1. Stii,imi place ce a zis Bogdan,mai ales ca nu contrazice ce ai spus tu.
        Eu muncesc la kilele alea de doi ani degeaba.Si nu muncesc decat pentru mine.Nu vreau sa se intoarca lumea dupa mine ca dupa fotomodele,insa vreau sa fiu placuta la vedere.La 75 de kg,desi nu erau putine ptr inaltimea mea,ma simteam bine.Nu eram nici plina rau,nici osoasa.Aratam bine,a femeie.Acu arat a femeie……..pardon,a femela.Femela de elefant :):)

        1. eu ma simteam precum o balena esuata… acum am scazut la rangul de foca…
          uite asa ne strangem p’aici precum la zoo. 😀 😀 😀

          … cat despre Bogdan, eu am zis ce am avut de zis. … acum probabil ca si-o ia in cap! 😛

    3. mai deja monopolizez comentariile dar nu ma pot abtine sa nu te felicit pentru felul de-a dreptul frumos in care ai pus problema. Doresc fiecarei mame un sot la fel de atent cum pari tu. Din pacate G are dreptate, nu sunt toti asa.

      1. nu-i bai… nu se supara nimeni, ba din contra eu una chiar ma bucur cand cei ce ne calca pragul virtual spun ceea ce gandesc. e constructiv.
        Iar cat despre Bogdan…. merita cu prisosinta toate laudele. Jost palaria!

  4. 🙁 Eu nu.
    Dar candva o sa-mi revin si eu.
    Multumesc pentru ca mi-ai reamintit cat e de important sa nu uitam sa ramanem / sa redevenim femei.

    1. Nu trebuie sa faci fetisoara aceea trista…. la tine „lupta” aceasta e de doua ori mai grea… dar cand se vor marii Maza putin, vei reusi cu siguranta sa inveti sa iti acorzi si tie mai multa atentie… cu toate ca, din cate am vazut in poze, nu ai de ce sa primesti reclamatii. 😉 … dar tu stii mai bine ce iti doresti pentru tine, si exact cum am mai spus, important este sa te simti tu bine in pielea ta. 😉
      Pupam Maza dolofane si mamica lor frumoasa!

  5. Multumesc frumos de sugestia cu bb 2 dar prefer sa ma opresc doar la Anto si atat …sau cel putin deocamdata asa gandesc.Noi am sarbatorit sambata 6 ani de la nunta dar mai multe am invatat din mers acum, cu Antonia.pup

  6. Ai pus degetul pe rana 😀
    Pe mine ma iubeste tontul meu de barbat si asa cum sunt.Dar nu ma iubesc eu.Si asta e si mai grav.NU am vrut sa ma resemnez si inca nu vreau.Dar e al naibii de greu.Am dat jos 14 kg intr-un an si apoi nimic.Si de o saptamana,desi nu am schimbat nimic in viata mea,am pus inapoi 4.Stresul.E pe sistem nervos 🙁
    Dar am cumparat tunuri noi pentru batalie : am facut azi prima vizita la noul meu medic de familie,o tanti bestiala,tinerica.Mamica,sotie si femeie,exact cum spui tu.Si care se pare ca e singura care a acceptat sa lupte alaturi de mine.Si pentru ca a inteles cum ma simt,dar si pentru ca,medic fiind,vede clar problemele de sanatate care deriveaza din greutatea excesiva.Asa ca in seara asta am facut un plan de bataie,pus clar pe hartie cu pixul de d-na doctor.Analize muuuuuuulte rau,ecografii(de tot felul),radiografii si controale de specialitate(inclusiv consiliere psihologica,ieeeeiiii).Poate se va schimba ceva,ca am inteles ca kg mele sunt incapatanate pentru ca le tine in loc o dereglare a tiroidei :(.Daaaar o dereglare care poate fi rezolvata.
    Dar ce bine e totusi sa te sustina familia,sotul.Si sa nu ajungi la un medic,o persoana complet straina,si abia aceea sa inceapa sa te inteleaga,dupa ce atata timp ai incercat sa-ti convingi apropiatii ca lucrurile prin care treci sunt grave.

    1. Pai mai Adinuta, in cazul problemelor legate de tiroida, nu prea este suficient doar sprijinul familiei. Ma bucur ca ai dat peste o doctorita buna, dispusa sa te ajute sa te faci bine… pentru ca important este sa te tratezi, iar apoi sa tii cure si diete. Importanta este sanatatea ta… iar daca ai un corp sanatos, acesta va ajunge singur, fara prea mari eforturi la o greutate pe care el o considera sanatoasa. 😉
      Tinem pumnii si asteptam sa ne povestesti cum decurg investigatiile. 🙂 Dupa ce rezolvi tiroida, promitem sa te sustinem in lupta contra kilogramelor.

      1. Pai s-ar putea ca o lupta castigata cu tiroida sa insemne muuulte kg pierdute 😀 Ca eu am probleme de acum vreo 5 ani,cand am „castigat” 20 kg in 2 luni.Mai vedem noi,sper sa nu ma fi entuziasmat degeaba :s

        1. intai sa te faci tu bine! … cu rabdare, o sa reusesti. Cat despre entuziasm, nu cred ca e degeaba, atata timp cat vei urma tratamentul… asta ti-o spune o operata de paratiroida. 😛

  7. Oooo da ma regasesc aici…din pacate mi-au trebuit 3 ani sa ma mobilizez, si sa realizez ca nu e bun drumul pe care am apucat. Timp in care kg s-au acumulat, macar de restul aveam grija, dar daca forme nu erau…:D Asa ca iti admir vointa si iti urez succes sa nu renunti…

    1. Ada, nu ma compar cu cele doua nasteri ale tale… imi doresc nespus sa imi revin, deoarece ne dorim si noi in viitorul nu foarte indepartat, un alt bebe… si cum acum am pus 42 de kg, nu vreau sa repet performanta pornind de la mai mult de 60 de kg… in plus, chiar nu ma simteam confortabil in pielea mea… nici acum nu mi-am regasit in totalitate confortul… Stiu ca sunt iubita, indiferent de numarul kg-lor mele, insa vazand din nou acea sclipire in privirea sotului meu, mi-a dat forta sa merg mai departe. Desi l-am confruntat de multe ori, a negat vehement ca este deranjat in vre-un fel de noile mele dimensiuni… revazand acea privire, am inteles. Am inteles cat de mult ne iubeste.
      Multumesc pentru incurajari. 🙂 Sper din suflet sa nu renunt!

  8. Foarte bine ca esti asa, ca nu renunti si ca ai inteles ca rolul de mama nu-l elimina pe cel de femeie :). Nu cred ca nasterea unui bebe trebuie sa aduca delasare si nepasare cu privire la cum arati. Cred ca poti fi o mamica dedicata, dar si o sotie/prietena/iubita minunata. Parerea mea:).

  9. Iti multumesc ca ai impartit cu noi aceste ganduri minunate.E tare greu sa fii mama,sotie si femeie in acelasi timp,e greu sa iti gasesti timp pentru tine dar merita.si eu auzeam la tot pasul intrebarea de ce vrei sa slabesti ,ce ,nu te mai place sotul?raspunsul meu firesc era „pentru mine,vreau sa ma simt eu bine in pielea mea.si da,poate ca vreau sa fiu din nou „admirata „de sot,sa simt iar acea privire ,asa cum zici tu,desi niciodata nu am primit reclamatii ca nu mai sunt ca inainte.te pup si succes pe mai departe,sunt sigura ca in curand vei putea purta toate hainele de dinainte si pantofii cu toc.eu la un an de la nastere am reusit sa am chiar mai putin cu 2kg decat atunci cand am devenit 2 in 1.

    1. culmea e ca reclamatii nu am primit nici eu… si totusi sarcina a adus cu ea si un plus de 42 de kg. 🙁 … dar tot am simtit „acea privire” atunci cand am revenit la tinutele de dinainte…. 🙂 Felicitari pentru silueta! … acum poti sa te apuci fara griji de bebe no.2. 😉
      E greu sa fii de toate, mai ales ca eu nu prea am apucat sa fiu nici sotie si nici femeie (pentru sotul meu… ca pentru mine sunt de ceva ani) prea mult timp, deoarece Maria ni s-a alturat destul de repede. Acum le invat pe toate din mers. 😛

      1. hahaha , parca ma vad pe mine cu o anda pe drum la 8 luni dupa maele moment. Ma gandeam: ia sa vezi c-o sa creada bietul om ca folosesc sarcina ca pretext!