… sau o alta viziune. Banuiesc ca nu a unui parinte….
Chiar daca nu sunt intru totul de acord cu viziunea autorului asupra acestui subiect, am cerut permisiunea sa il preiau spre a vi-l face cunoscut:
Doi tineri părinţi, care locuiesc în acelaşi bloc cu mine, au un copil de vreo 2 – 3 ani pe care îl scot zilnic în faţa blocului. Copilul respectiv, de fiecare dată, urlă aproape tot timpul şi face istericale din cel mai mic motiv.
Deşi sunt mulţi părinţi care au copii mici în zonă, nu am observat acest comportament în mod vizibil şi la alţi prichindei. Aşa că am încercat să aflu care este cauza care îl face pe copilul despre care vorbesc, diferit de ceilalţi.
Răspunsul l-am aflat în atitudinea părinţilor faţă de el: de fiecare dată când copilul începea să plângă, ambii părinţi nu ştiau ce să mai facă pentru a-i fi pe plac. Ar fi fost în stare să stea şi în cap, ori să ia trecătorii la bătaie pe stradă, numai ca să îşi vadă odrasla mulţumită.
Realitatea este că, atunci când venim pe lume, suntem de fapt nişte mici „monstruleţi” egoişti şi plini de dorinţe, care nu ţinem cont de nimic din jurul nostru. Educaţia şi mediul social fac din noi o persoană civilizată, cu bun-simţ, care ştie să-şi înfrâneze pornirile instinctuale.
Problema acestor părinţi este că, în loc să îşi educe copilul şi să îi formeze anumite deprinderi, se complac în situaţia de a-i satisface orice moft şi capriciu de moment. Copilul, instinctiv, a sesizat că urletele şi istericalele sunt o armă eficientă în relaţia cu părinţii săi şi o foloseşte de câte ori vrea să îi transforme în sclavi zeloşi, supuşi dorinţelor sale.
sursa: dantanasescu.ro (click pe citat, pentru a ajunge la articolul original)
Pentru ca tot aud vorbindu-se despre diverse tipuri de parenting, si fiecare dintre parinti incearca sa isi „seteze” niste puncte cheie in traectul educatiei pe care doreste sa o ofere copilului sau, care mai stricte, care mai permisive, care mai firesti, care mai putin firesti…. Sunt curioasa ce simtiti fata de punctul de vedere al lui Dan? La 2-3 ani un copil poate fi catalogat drept o fiinta egoista careia nu-i pasa de nimic din jurul sau?
44 de comentarii
am trei copii pe care am incercat, din rasputeri, sa-i cresc aproximativ dupa acelasi ritm si aceleasi principii. cu diferentele de rigoare rezultate din ordinea cronologica a lucrurilor – ca nu-i totuna daca esti singur la parinti ori mai ai de impartit atentia si timpul lor cu inca unul ori doi, mititei. cu toate astea, pe fond de mostenire genetica identica, fiecare are felul ei de a reactiona. te-ai gandi, din pricina variabilelor mentionate in fraza anterioara, ca aia mare e cea care e responsabila cu crizele „de rasfat”. au contraire. e mijlocia. poate pentru ca ea este cea mai in nevoie de respectivele atentie+timp, poate pentru ca temperamentul ei alege manifestarile colerice celor melancolice. ce-am vrut sa spun de fapt este ca, fara a-i transforma musai in centrul universului, copiii au nevoie organica sa primeasca aceste doua cestiuni, pe langa afectiunea si ingrijirea noastra imediata: atentia si timpul. un copil nu se va tavali pe jos fiindca n-a primit o inghetata / jucarie si stie, a aflat el, in egoismul lui manipulativ, ca acesta este mijlocul de a o obtine, oleaca de scandal in public (ori prive), ci carevasazica domnule copilul va produce zgomotul ala doar si numai pentru ca are nevoie sa fie vizibil, sa testeze inca o data – iubirea, rabdarea, capacitatea de toleranta si de scoatere din necaz a adultului care-l creste.
deci stimati omi care va dati cu parerea-n gard in necunostinta de cauza si cu prejudecata stupida in buzunar, puneti voi manutele frumusel de petreceti ceva timp cu un copilut, asa, cel putin vreo saptamana. sa fie la frumoasa varsta a intrebarilor multe, curiozitatilor largi si limbajului inadecvat lor – 2 si 5 ani. si sa fie cu drag mare de viata (mai ales noptile) si inteligenta pe masura. in trei zile ori va faceti mai rai si mai fraieri decat sunteti actualmente (adica neinformati, intoleranti si bagatori in seama neintrebati), ori veti creste cu 20j de ani si o tona de inima.
care parte din urma va doresc cu tot dragul si sinceritatea, ca-n felul asta am trai cu totii mai bine si mai frumos.
ps sa-mi arate cineva un copil mai marisor de 5 ani care face tantrums cu tavaleala si urlete, atunci serios ca ma gandesc sa iau in considerare (si cu consideratie) treaba cu proasta crestere si educatie.
Copilul din ultima fraza l-am intalnit eu,acum vreo 4 ani,in Cora(daca nu ma insel).Nu numai ca s-a pus jos in cur si urla,dar a inceput sa si ravaseasca raftul de jos ,care ii era la indemana(jucarii).Deci exista si varianta asta,cu siguranta.Numai ca sper sa fie putini copiii astia!
E atat de usor sa judeci din exterior! Si atat de gresit sa pui etichete unui copil.
Cu siguranta parintii copilului respectiv gresesc undeva, fii-mea este un copil „pupat in fund”, expresia nu-mi apartine si este foarte rezonabila. A facut o data o criza de tavaleala, una singura, vroia sa-i cumpar un Mos Craciun mare din ciocolata. M-am asezat jos langa ea, i-am vorbit incet si calm, i-am explicat de ce nu cumparam figurina, a inteles si s-a ridicat. Pe langa noi treceau oameni care ne priveau foarte reprobabil, stiu ce era in mintea lor in acel moment, inainte sa am copil la fel gandeam si eu
Vezi tu,pentru ca atunci cand i-ai explicat calm,ea a inteles,inseamna ca e educata frumos.POate e pupata in fund,insa la baza e un copil crescut bine.Altfel,crede-ma ca nu i-ar fi pasat de explicatiile tale,oricat de calme sau rationale ar fi fost 🙂 Faptul ca a inteles explicatia este o dovada foarte buna a faptului ca o educi bine 😉
Te asteptam sa intri si tu in concursul nostru unde poti castiga premii in bani!
hai si tu
@Mamiţuni: Dacă vrei argumente discută cu orice medic pediatru bun sau cu un specialist în psihologie infantilă şi vei vedea că am dreptate. Nu pot ţine la mine pe blog cursuri de educaţia părinţilor în creşterea copiilor.
@Ana: Faci o mare confuzie între caracter şi temperament. Temperamentul este înnăscut, dar caracterul se formează. Cei care nu sunt în stare să sesizeze aceste lucruri evidente şi de bun-simţ înseamnă că ei înşişi au avut parte de o educaţie prea permisivă, care i-a făcut să vadă lucrurile de acest gen ca fiind normale.
Comportamentul gen “hai sa ma tavalesc pe jos de amorul artei, sa fac o reprezentatie si obtin ce vreau”, nu este făcut din instinct; este un comportament învăţat şi stimulat de slăbiciunea de caracter a părinţilor.
Dan Lee,
Daca vrei sa te pot lua in serios ca interlocutor, foloseste-te de argumente in sprijinul aspectelor pe care le aduci in discutie.
Asta cu „orice medic pediatru bun sau cu un specialist în psihologie infantilă” e iepure din palarie, proaspat scos. Nu aparea in textul initial. Nu are legatura cu el. Nu tine.
Ori iti asumi responsabilitatea celor spuse si explici ce te-a facut sa scrii ce-ai scris, ori nu. Invocarea tertelor parti, aparent autoritati in materie, in realitate neindicate nominal, nu te ajuta nicicum in materie de discurs.
In afara de faptul c-ai tinut sa-ti inregistrezi pe blog o reactie personala, care ti-a fost preluata de G., si sa reactionezi la aceasta preluare, care e tema discutiei pe care o porti tu acum, pe acest blog? Ca sa stim exact despre ce vorbim, nu de alta.
Si inca ceva. Sunt de acord ca actioneaza din instinct dar instinctul nu este egal cu „hai sa ma tavalesc pe jos de amorul artei, sa fac o reprezentatie si obtin ce vreau”. Nu. Instinctul le spune ca acel ceva este pt ei o nevoie imperioasa care tb satisfacuta. Noi, ca adulti invatam sa ne-o reprimam, sa o amanam. Si uite asa se nasc frustrarile. Si apoi ii judecam pe copii dupa sabloane de adulti.
Lasati-i pe copii in pace sa se manifeste, sa-si manifeste pornirile inca nereprimate ca in timp vor deveni niste adulti disciplinati si inregimentati in societate. Sau daca nu, vor fi ori genii, ori nebuni…
Foarte bine punctat, Ana! 😉
eu am gasit o mare gogomanie despre cum sa nu cresti un copil rasfatat si am divagat mai demult pe le blog despre asta. Daca nu stii articolul pun maine link, acu-s pe tel.
Buna, te citesc de mai mult timp dar nu am comentat nimic. Dar ai atins un subiect care ma preocupa. Si eu am un baietel de un an. Si cat am reusit i-am oferit tot ce a dorit. Si am luat lucrurile asa cum sunt. Am acceptat si „istericalele” lui cand avea o zi mai proasta si laudele celorlalti ca am un copil extrem de bun.
Contrar a ce am citit pe aici, educatia si societatea reusesc intr-o proportie extrem de mica sa schimbe un individ. Suntem ceea ce genele noastre ne spun sa fim. Personalitatea nu se formeaza, ne nastem cu ea si ne adaptam foarte putin la societate. De aceea gemenii separati la nastere care au acelasi profil genetic, au acelasi drum in viata indiferent daca cresc intr-o vila sau intr-un bordei. De aceea sunt „diamante” in familii modeste si „lepre” in familii bune.
Iar ca sa fii un „santajist” si „manipulator” iti trebuie o anumita experienta de viata, o capacitate mentala dezvoltata de a face niste corelatii, de a trage niste concluzii bazate pe experienta de viata. Hai sa nu „creditam” copii de 1, 2, 3 ani cu aceste „calitati” ca nu e cazul.
Buna, Ana si bine ai venit! 😉
Sa iti traiasca micutul si sa fie sanatos. … si daca ne vei mai citii sa nu o faci in tacere. 😉
Sper sa nu te deranjenze, insa voi incepe prin a dezaproba spusele tale… eu nu cred ca personalitatea nu poate fi modelata.
Sunt de acord cu tine ca mostenirea genetica cantareste foarte mult in bagajul cu care ne nastem, insa cu eforturi sustinute, consider ca personalitatea unui copil poate fi modelata. Exemplele pe care le-ai dat ( cu diamantele si leprele) cred ca vin in sprijinul afirmatiei mele, demonstrrand ca se poate depasii conditia individului.
Legat de atributele cu care ne putem credita copiii, am mai spus deja ca nici eu nu sunt de acord cu atribuirea acestor „calitati” micutilor.
Hai ca nu am timp sa citesc comentariile,asa ca imi voi spune doar punctul de vedere.
Sunt perfect de acord cu ce este scris in articol.Copiii sunt egoisti.Depinde de fiecare copil cum exprima asta insa.
Sunt de parere ca un copil trebuie invatat sa imparta,sa accepte deciziile celorlalti sau,daca nu le accepte,sa nu reactioneze violent la asta.Una e un copil bosumflat ca mami nu vrea sa stea in maini pe strada si alta e un copil care reactioneaza prin urlete,tavaliri si pumni in cap.
Cred ca in educarea unui copil trebui tinut cont de un lucru : sa nu cedam.In momentul in care ai cedat odata,e suficient.
Then again,aici vorbim de acel copil de 2-3 ani,nu de sugarii care plang si vor in brate.Spun asta pentru ca ma infurie atitudinea unora,care lasa afara copilul in carut sa urle ca sa „nu se invete in brate”.Asa.Asta fuse pe scurt,maine vreau sa citesc comentariile.:D
Nu sunt deloc egoisti. Nu stiu daca ai copii dar eu am vazut la copilul meu de doar un an, nenumarate gesturi de altruism incredibil fara sa-l invete nimeni sa faca acele gesturi. Si de gingasie si grija de care nu l-as fi crezut capabil.
Poate doar imita ce a vazut in jur.
Poate copii egoisti asta vad in jur…nu stiu…
Sunt egoisti atunci cand vor ceva.Din nou,si asta depinde de educatie.Am o fetita de doi ani,dar ma rog,din anumite motive la noi nu e cazul nici de altruism nici de egoism.
Da,poate cuvantul nu e potrivit,dar nu gasesc altul.Orice ar fi insa,totul sta in educatie.Problema aici e alta : cum reactionezi tu.daca copilul imita ce vede(faptul ca tu esti posesiv,egoist sau mai stiu eu cum),asta nu inseamna ca trebuie sa il lasi sa fie asa.Pentru ca ce se „prinde” acum,in mica copilarie,ii marcheaza viata.
De fapt,despre asta e vorba.Daca il inveti ca cineva ii va face MEREU pe plac,daca il inveti ca cineva va fi mereu acolo sa faca lucrurile pe care el ar trebui sa le faca,daca il inveti ca totul i se cuvine numai lui,atunci asa va fi mereu.Si ca adult,nu prea e bine(eu am unul din asta,si anume sotul meu,baiatu lu mami si al lui tati)
care-i faza cu rate this? cred ca totmai am „ratat” drept naspa un comentariu care-mi placea mult. :)))
am cotrabait ieri prin setarile WP si descoperindu-l am zis sa il activez.
cred ca-i gen like-ul de la facebook…. Mai bine apreciezi decat sa comentezi „de acord!” 😀 … cum mai fac si eu, dealtfel 😛
vreau si eu :)) butoane de-astea. La BP cred ca e de editat HTML si adaugat scripturi manual, dar deja m-am obisnuit.
Din pacate multi parinti procedeaza asa, crezand ca acesta este modul in care isi arata dragostea. Adevarul este ca il pregatesc pentru esec. In viata reala nimeni nu va fi dispus sa-i accepte toate mofturile. Se va trezi singur. Ce parinte ar vrea asa ceva pentru copilul lui?
Eu.
ce tare esti!! eu nu stiu ce sa raspund inca… vreau multe pentru Maria, dar inca nu am reusit sa imi setez calea… Inca lucrez intens la asta. 😉 Cert este ca am inteles ca socoteala de acasa nu are nici o legatura cu cea a Mariei, asa ca incerc sa ma adaptez din mers, sa imi aflu si sa ii aflu limitele.
As vrea sa ii dau cat mai multa libertate, nu sa ii fac toate mofturile, dar sa o invat cum si le poata face singura… cel putin sa munceasca. … dar asta mai tarziu… acum nu pot numii moft ca vrea sa fie ridicata in picioare sa ca vrea sa ii se aduca o jucarie mai aproape, mai ales cand e obosita, si mai ales daca jucaria e mai mare… Cand nu poate realiza ceva, plange si se agita. Eu o ajut, sau dupa caz o las sa se agite in continuare, insa sub supraveghere… Totusi Maria e mica si „stilul meu de parinte” este inca slab definit. 🙂
Anda e o castigatoare, pentru ca invata sa se ajute singura. Dixit.
Si mai e si fata lu’ mama si iubita lu’ tata… dar noi o tratam ca pe-un om mare, doar o ducem in brate; alege, protesteaza, negociaza, face glume cot la cot cu noi. Abia astept sa-si de a drumul la mistouri, deocamata turuie pe limba ei, apoi face hahahaha exact cum a vazut ca discutam noi intre noi si asa-mi dau seama ca a facut o gluma :))
Auzi dar un chat ceva nu pui? Ca vad ca ne-am nimerit onlina.
Zoozie,
love ya 🙂
Eu cred ca discutam (pe repere nepotrivite) despre lucruri amestecate.
Am citit postarea lui Dan. Nu vad niciun fel de argumente, vad o observatie superficiala si o lista de sentinte, din categoria „despre ce mai scriem noi azi” si „uite ce poza potrivita am gasit”. N-a inclus nicio fraza care sa ma ghideze sa-nteleg de unde isi trage concluziile. De la un singur copil? Il urmareste chiar „de fiecare data”? Nu e fortata generalizarea?
Cred ca tu ai folosit-o ca pretext de discutie (ca pornind de la ea sa vorbim despre niste puncte cheie legate din educatia copilului).
Din comentarii vad ca discutia se duce pe „definirea” copilului – e, sau nu e „animalut”?
Drept care am neclaritati cu privire la tema 🙂
Vorbim despre parerile cate unuia care discuta despre copii fara a fi in cunostinta de cauza?
Despre ce e (sau ce nu e) un copil?
Despre ce abordari e mai bine sa avem in vedere in general (cu privire la educatie, mai permisiva / mai restrictiva) sau in particular (ce fac cand ies in oras cu copilul mic, care, ce sa vezi, nu scuipa seminte precum „adultii”, ci are altele pe agenda?)
Mi se pare ca subiectele ar merita o separare, ca sa putem inteti la obiect discutiile. Ce zici? 🙂
pai in primul rand, zic ca sunt praf! 🙁
Ai perfecta dreptate cu separarea subiectelor… nu sunt nici pe departe talentata in ale scrisului, nici nu am studii in domeniu si nici nu am habar despre ce inseamna un articol profesionist…
prin repostarea acestui articol am vrut sa atrag atentia asupra, si sa aduc in discutie parerile celor de pe cealalta parte a baricadei, asa cum am explicat mai pe larg in raspunsul la comentariul Oanei.
Eu zic ca nu e doar unul, el e o „voce” pe care am intalnit-o intamplator. Sunt multi asemenea lui care privesc astfel copii. Eram curioasa cum priveste un parinte o astfel de reactie… Cum reactioneaza un parinte atunci cand este „pironit”?
Legat strict de „povestioara” lui Dan, nu iau apararea nimanui… posibil ca el sa nu inteleaga manifestarile normale ale unui copil, sa le interpreteze gresit si sa le exagereze; in aceeasi masura, este posibil sa aiba dreptate si ca acei parinti sa fie foarte permisivi si sa faca toate poftele copilului invatat deja ca NU, nu exista si ca poate avea orice isi doreste….
Mie povestioara mi-a inspirat doua subiecte ce meritau discutate:
– educatia copilului
– parerile celor de pe „cealalta parte a baricadei”
subiecte, pe care prin prisma povestioarei nu le-am putut separa…
Daca altora a inspirat mai mult de atat, nu vad de ce sa nu discutam si despre acelea.
Hai ca m-am lungit. 😛 Scuze daca am divagat sau daca nu am dat raspunsul pe care il asteptai, dar tema e la alegere, in functie de propriile-ti simtaminte fata de povestioara pe care am repostat-o…
Hai c-am mai citit comentariile aparute dupa al meu si am ceva mai multe informatii. Sa le luam pe rand:
Intai, partea cu luatul pe rand 🙂 nu vine, din partea mea, ca de la vreun talent/profesionist intr-ale scrisului; fiind eu extrem de obosita si uituca, tratarea subiectelor pe rand ma scoate din omisiuni sinistre :). E pur pragmatica abordarea.
Cum priveste un parinte o astfel de reactie?
Am sa raspund pentru mine, pornind de la presupunerea ca „reactia” se refera la toate privirile, comentariile si gesturile de tip „copilul X ma deranjeaza existential, pe mine, personal”.
Daca e o privire, o ignor. Maternitatea m-a invatat, in varianta de lectie dura, valoarea timpului. Nu am vreme destula, deci o aloc cu grija. Plus ca am doar doi ochi 🙂
Daca e un comentariu verbal, e posibil sa-l ascult, daca n-am incotro. Daca e logic si de bun simt, tin cont de el. Daca nu, nu. Se aplica si celor citite. Faptul ca raspund aici pornind de la unul din ele (mai ales ca nu mi se pare nici logic, nici de bun simt) e o mare exceptie. Am tinut sa-ti raspund tie, nu omuletului aceluia (am uitat cum il cheama).
Daca sunt gesturi agresive…. sa zicem doar ca n-a incercat nimeni. Ati fi vazut la stiri!
Merita mentionat ca depun intentionat eforturi semnificative ca sa limitez sansele de a intra in contact cu cetateni lipsiti de consideratie/bun simt/politete, etc.
Din punctul meu de vedere, educatia copilului este la intersectia dintre ce vrea si poate familia sa dea (pe de o parte) si presiunea mediului (pe de alta). Prin presiunea mediului inteleg aspectele mai putin controlabile legate de integrarea copilului in colectivitate – cresa, gradinita, scoala.
Permisivul si restrictivul de aici vin. Punct.
Contributiile de bun simt din partea oricui sunt bine venite & analizate sa vedem ce ni se potriveste noua si ce nu.
Restul „contributiilor” (mai ales cele din categoria lupul moralist…)… va rog sa ma iertati, am memorie de tip pestele Nemo cand vine vorba de expuneri fara cap/coada/continut.
Si cred ca este de prost gust sa-ti dai august ochii peste cap prin carciumi la auzul unui gangurit de copil. Reactia umana este sa zambesti – ori, daca plange, sa te ingrijorezi.
Societatea nu e prietenoasa cu copiii – nu numai la noi, in foarte multe alte tari. Eu una n-am de gand sa las asta sa ma/ne afecteze, dimpotriva.
Mai trist mi se pare cand vad parinti care gandesc asa, decat oamenii simpli din jur… imi creste tensiunea si imi vine sa plang pentru copilul ala.
Vorba lui zoozie, copilul devine santajist si incearca sa te pacaleasca doar daca asta a fost singurul mod in care a fost bagat in seama. Daca e crescut cu dragoste, el nu va specula slabiciunile tale si te va trata cu dragoste si respect.
haide ma…rai, egoisti, santajisti? pe bune, si eu sunt obosita dar e cam mult totusi..
trebuie sa le acordam prezumptia nestiintei. 🙂 Sunt doar puncte de vedere diferite.
Noi acum, ca avem copii mici agreem ceea ce persoanele care nu au copii sau care ii au mari si au uitat cum e, numesc „crize” … Oare vom ajunge si noi de partea cealalta a baricadei? Eu sper sa nu… dar am vazut ca parintii ce au copii mai marisori (>10 ani) parca nu mai suporta la fel de bine „crizele” celor mici….
E mult, e adevarat! Dar totusi exista pe lumea asta multi care gandesc asa. 🙁
Nu o data am avut impresia ca sunt „ciumata” daca am indrazneala sa merg undeva cu copilul. Cat tupeu pe capul meu!! Cred ca multi ar fi fericiti sa existe magazine, restaurante, terase care sa nu accepte copii. Cred ca ar fi tare fericiti daca nu ar vedea „oracaitori” in jurul lor.
Atunci când creşti un copil foarte mic este greu să gândeşti detaşat şi critic 100%. Intervine factorul emoţional şi instinctul matern/patern, care alungă orice argument raţional, chiar dacă este validat de ştiinţă.
Nu poţi accepta ca copilul, care este un „îngeraş”, „o fiinţă pură şi nevinovată”, să fie comparat cu un mic animal. Realitatea care ţine de ştiinţă, de biologie pură şi de psihologie, dovedeşte însă că nu ne naştem oameni direct, ci suntem nişte „animăluţe”, care devin oameni prin socializare şi educaţie. Cel mai bine dovedesc acest lucru, cazurile în care copii pierduţi în pădure la vârste fragede şi crescuţi de animale până la maturitate, sunt irecuperabili, nefiind capabili să înveţe limbajul articulat şi să se integreze în mediul social.
Copii trebuie de mici învăţaţi cu reguli şi norme şi trebuie să ştie clar care sunt limitele impuse de mediul social. Acest lucru nu este ceva îndreptat împotriva lor. Chiar copiii cer aceste limite şi reguli, fără de care nu se simt în siguranţă. Copiii excesiv de plângăcioşi şi recalcitranţi tocmai asta fac; testează părinţii să vadă care sunt limitele pe care le impun. Bineînţeles vorbim aici de copii de minimum 2 – 3 ani, care deja încep să interacţioneze cu mediul înconjurător, nu de nou-născuţi.
Dan, chiar daca am gasit pe blogul tau si articole care mi-au placut si cu care am fost de acord 100%, asa cum am spus si pe blogul tau, nu sunt de acord cu acest punct de vedere. As vrea tare mult sa recitesti randurile pe care le-ai scris, atunci cand vei devenii parinte (daca se va intampla acest lucru)…. Nu e vorba de subiectivism, ci doar de o noua si complet diferita perspectiva asupra vietii…
Tu de cate reguli te-ai lovit cand erai copil? Nu cumv ai trait intr-un mediu in care erai destuul de „in centrul atentiei”? In general fostii copii rasfatati au tendinta sa puna (multe) garduri copiilor, mai ales cand nu sunt ai lor.
Un copil nu e un animal, ci o persoana capabila sa extraga informatie din mediul inconjurator. Este la fel de usor de jignit dar mult mai usor de abuzat decat un adult. De asemenea, unui copil i se cere sa ofere neconditionat ceva ce unui adult nu i se va cere niciodata: obedienta extrema, fara dreptul de a contesta ce spune adultul. Sa stii ca nu este nici normal, nici corect sa fie tratat in felul asta. Multa lume considera ca e manata de cele mai bune intentii, dar nu face decat sa submineze un om. Mic, dar om.
Exemplul cu copiii din padure nu mi se pare deloc relevant. Pana la 3 ani, hai 4, sa zicem, viteza de formare a sinapselor si capacitatea de invatare este incredibila. Noi, ca oameni, depindem foarte mult de mediul la care suntem expusi. Dar mediul ne poate slefui si in moduri neinvazive iar aproape tot ce invatam noi am cules asa, intr-o doara; si bune si rele. Se pare ca folosind metode neivazive se obtin cele mai multe si bune rezultate (e vorba de dovezi stiintifice si in acest caz, nu numai in al tau, eu atotstiutoarea nu expun opiniile mele personale).
Un copil respectat respecta la randul sau. Egoismul de care se vorbea in alt comentariu este firesc, face parte din arsenalul pentru supravietuire, dar cu timpul dispare, la fel ca si capaitatea de a digera lapte. Si nu, nu dispare ca urmare a respectarii regulilor de tot felul, ci ca urmare a invatarii respectului fata de celalalt. Si nu stiu, dar eu una cred ca un om bun este un om a carui demnitate nu a fost calcata niciodata in picioare, un om ale carui fapte au fost apreciate si care a primit in mare masura critici obiective.
Daca ai suficienta rabdare si daca pornesti de la premisa ca ai de-a face cu un om, te poti intelege foarte bine cu un copil de 3-4 ani odihnit, satul, sanatos si care nu a fost expus unui stres intens. Poate copilul pe care l-ai vazut nu dormise toata ziua, fusese fortat sa manace la o ora neconvenabila, fusese lasat la gradinita la program lung prima data cu o zi in urma si tocmai fusese fortat sa-si imparta jucariile cu alt pusti, doar ca parintii celuilalt sa bu iteasca buzele spunand vaaaai, ce copil raaaaau!
Adevarul e ca din exterior totul se vede asa de alb-negru…
copiii sunt, in primul rand, capabili de netarmurita dragoste si incapabili sa faca rau. Sunt niste minuni care se pervertesc cand au contact cu persoane ca aia pe care-ai citat-o tu. Santajisti devin doar cand nu sunt ascultati.
Un copil este o persoana, iar plansul e un mod de comunicare, nu e o unealta de suparat parinti.
E cu dedicatie? 😀
Nu umblu eu cu „subtilitaturi” d’astea. 😉
L-am preluat deoarece mi s-a parut interesanta perspectiva unui non-parinte (sper sa nu fi pornit de la o premisa gresita, mi se naruie toate „teoriile”), pentru ca am observat din ce in ce mai multe priviri sagetatoare indreptate impotriva noastra atunci cand mergem cu pitica la un restaurant, chiar daca ea nu e genul de copil urlator; acum e in faza descoperirii vocii, a gangurelilor pe mai multe tonuri, a dialogului pe limba ei ganguriceasca cu toti cei care-i ies in cale… si am vazut ca sunt multi oameni deranjati. 🙁
Cand am citit comentariul asta eram mobila (:D), dar mi-am adus aminte ce ma manca limba sa-ti „spun”. Ce treaba aveti voi cu aia care se uita stramb? N-o sa va claustrati pe-un varf de munte ca aveti copil. Mai toata lumea ajunge mai devreme (sau mai tarziu) in tagma asta familista, desi cand se stramba isi vor spune, cum imi spuneam eu la 21-23 e ani, ca le plac mult copiii, fierti. Iar mai tarziu uita cum staeau intr-un picior sa mai tine copilul ocupat 5 minute, acelasi pustan care le da cu flit acum ca sunt niste bbaci desueti… Hai ma, serios, chiar imi pare rau ca ai observat asemenea reactii. Datile viitoare te rog sa te uiti si dupa multele persoane care ii fac copilei tale cu ochiul pe la spatele tau, care zambesc amuzati sau ii fac cu mana, vei vedea ca nici de-stia nu-s putini.
Adevarat ca pitica reuseste sa faca si multe cuceriri. Fiind atat de zambareata si vesela atrage atentia, si smulge zambete, ba chiar multi se opresc in loc pentru „a sta de vorba” cu ea. 🙂 Dar parca privirile acelea care pironesc sunt necrutatoare si balanta cam inclina spre necrutatori… cel putin in restaurante… Si nu prea am vazut multi tineri sa se strambe… majoritatea sunt trecuti de 40 de ani.
Al meu sot chiar s-a aprins tare pe tema asta… glumeam zicand ca trebuie sa infiinteze si localuri precum hotelurile acelea care nu accepta copii. 😀 Macar asa stiu ca daca intru undeva cu copilul nu o sa am parte de priviri sagetatoare sau de comentarii soptite cu rautate si lipsa de intelegere in urma-mi.
Cel mai rau m-a scos din sarite un nene care a intrat in scaunul de masa, de l-a zmucit cat colo, fara ca macar sa se uite inapoi sau sa isi ceara scuze… un nene pe la 45+, pe mana caruia trona o verigheta, si care probabil avea si copii maricei….
Sau m-au mai deranjat comentariile unor tanti trecute bine de prima tinerete, care nu intelegeau de ce nu tace copilul ala o data. Copilul ala gangurea fericit de toata agitatia din jurul sau….
Normal ca nu o sa ma inchid in casa, dar totusi ma intristeaza oamenii astia… 🙁
Copiii fierti?? :))) uite ca pe asta nu am mai auzit-o pana acum 😀 😀 😀
era un banc pe care-l citisemundeva. unul facut de non-parinti, evident. Iar oamenii de care povestesti sunt de-a dreptul nesimtiti sau au nevoie de un antinevralgic sau u-i mai doara capul. Eu tot zic sa nu-ti bati apul cu ei, daca nu erati voi sa-i deranjati, se enervau pe altii. Iar monstri de-astia rasturnatori de copii ohooo, cati sunt. li se pare normal sa se dea toata lumea la o parte din calea lor. Chiar ieri aveam doua plase in mana, o ticicleta cu copilulsemi-adormit in cealalta si o sora incarcata de cumparaturi in dreapta. Mergeam in dreapta aleii din fata blocului meu si o vaca si-a frecat o punga de tricicleta mea, care eu nici nu schimbasem directia, nici nu ergeam ca ea pe mijlocul aleii. Si avea si c… cat o banita, de doua ori mai lat ca al meu. Si tot ea a marait. Iar eu mi-am cerut scuze din reflex, apoi mi-am dat seama ca nu aveam nicio vina si am injurat-o discutand cu sora-mea. Ma rog, nu chiar injurat dar intelegi matale. :)))
Nu cred ca e corect sa consideri copiii niste fiinte nascute in principiu rele si care trebuie educate. Inainte sa nasc si eu ma uitam urat la copiii mici care faceau crize in locuri publice si imi spuneam ca parintii aia habar n-au sa-i creasca. Acum imi dau seama ca nu e chiar asa. Copiii fac crize, de cele mai multe ori din motive absolut stupide. Nu stiu cum e la 2-3 ani, inca nu am ajuns acolo, dar la 1 an si ceva e greu sa porti discutii logice si sa analizezi comportamente. Copilul urla si toti ce poti face e sa-l calmezi sau sa-l indepartezi de cauza problemei. Dupa 2 ani, cand incepe sa vorbeasca, presupun ca poti discuta cu el mai usor si gasi cauza necazului, apoi o solutie. E adevarat ca si reactia parintilor la aceste crize are un cuvant de spus, le poate prelungi sau repeta. Dar nu sunt de acord nici sa lasi copilul sa urle singur ca sa nu-l resfeti. Clar, nu?:D Poate cei cu copilasi mai maricei pot veni cu idei mai bune
Roxana, Alexandra, din cat stiu eu, nu are copii. Banuiesc ca nici autorul… sincer, aceasta este motivatia pe care am gasit-o parerilor lor… Ca nu au fost si nici nu sunt „acolo” 🙂
Cat despre logica la 2-3 ani… nu stiu ce sa zic… mi-e greu sa cred ca se poate vorbii despre logica la 2-3 ani. Au logica lor… oricum nu cred ca Dan, cel care a scris articolul, agreeaza nici acea logica. 😉
Copiii in general niste santajisti inca de cand nici macar nu pot sta in fund…
… da si nu, Alexandra. 🙂 Au momente in care speculeaza, dar o fac din cauza ca nu stiu sa se expime altfel. Cred ca o fac din nevoie. Nevoia de alinare, de confort, de apropiere… Cred insa ca si aceasta mica „specula” poate fi combatuta, daca reusesti sa creezi o legatura cu copilul si sa ii intelegi si sa ii anticipezi nevoile. E greu, ca parinte mai si gresesti, insa nu e imposibil. 🙂 Copilul, care nici nu poate sta in fund, dar si cel care mai mare, are nevoie de parintii sai ca de aer. El depinde total de tine. Tu ca parinte esti sursa lui de viata. Parintele ii da viata dar este si raspunzator de asigurarea cadrului necesar pentru ca aceasta sa fie pastrata. Un copil nu e o papusa sa taca la comanda, sa pape la comanda… el are nevoi, si pentru el nu conteaza cadrul in care se afla. Tu ca parinte trebuie sa il ajuti sa isi indeplineasca acele nevoi… la copiii atat de mici nu putem discuta despre rabdare, amanare, control…. 🙂 Si lipsa acestora nu ii face niste „monstruleti”… 🙂
PS: am vazut noua adresa de e-mail si vreau sa va urez inca o data, sa fie intr-un ceas bun! 😉