Recunosc ca nu am gandit-o eu… Am auzit-o la o gasca de pusti de 4-6 ani. 🙂 Era funny sa ii aud cum arunca cu vorbe carora nu le cunosc sensul.. dar m-a pus pe ganduri…
Cati dintre voi nu ati fost concediati din functia de prieten? .. Eu una, am fost de destul de multe ori. Si nu ma refer la relatii cu iz amoros ci doar la pretenii. De multe ori nu am inteles de ce si nici nu am primit motivari ale deciziei sau preaviz. Legislatia nu se aplica in domeniul preteniei. Prietenii vin si pleaca.. Putini sunt cei ce raman. Acestia trebuie pretuiti. Sunt pietre rare. Cea mai veche prietenie actuala a mea dateaza din clasa a V-a. Nu este una stransa in sensul de confidente non-stop dar este una pe care eu o pretuiesc tare mult pentru ca acea prietena mi-a fost aproape intotdeauna atunci cand mi-a fost cel mai greu. .. si cred ca atunci se vede adevarata valoare a unui om. Ca in orice relatie exista urcusuri si coborasuri dar toate au fost depasite; cu eforturi individuale ale ambelor parti sau cu eforturi comune. Iar asta face aceasta prietenie de nepretuit. Momentele de cumpana sterg cu buretele orice alte momente.
Prieteni am putini dar buni, imi place sa cred. Pun suflet in tot ceea ce fac si am suferit destul pana sa ma prind cum e treaba cu prieteniile. Nu m-am lecuit chiar de tot. 🙂 .. inca mai exista oameni in viata mea care m-au concediat .. sau care m-au trimis intr-un soi de concediu fara plata.. poate o meritam.. dar, zau, de stiu ce am facut. Cred ca lipsa explicatiilor doare mai tare decat tot ce am investit in acea relatie. Nu ii invidiez pe cei ce pot face asta fara pic de regret. Chiar daca am suferit ceva la viata mea din aceasta cauza, nu ma pot transforma intr-o astfel de persoana. Am facut si eu ceva concedieri la viata mea, dar am oferit explicatii. Mi s-a parut ca datorez macar atat…
Prieteniile adevarate sunt pietre rare! Pretuiti-le!
Vreau sa va cunosc povestile depre prietenii durabile sau despre concedieri dureroase… orice vreti sa imparatasiti…
6 comentarii
Cred ca prieteniile pe interes iti lasa urme mai adanci in suflet,da o prietena pe interes am avut ea muncea eu ii aveam grija de fetita dusa la gradi adusa d la gradi ,stat cu ea seara cand mama ei lucra si multe altele eu pe vremea aia nu aveam copii,3 ani a durat ‘ prietenia’ pana cand a venit pe lume Valentina ca deh nu mai puteam ajutam,eu eram cea care avea nevoie de ajutor,e dureros am realizat ca nu are rost sa ma gandesc ca ma lasar balta cand aveam mare nevoie de ea,pe aceea prietena nu am concendiato doar o tin la distanta,e mai bine asa.
Am fost concediata teribil chiar anul asta si am si concediat la randul meu cand am simtit ca nu mai pot si ca nu se poate trece peste. Prietenia trebuie sa fie ceva real, ceva adevarat. Cam cum zici, putini dar buni…
Am pierdut un prieten. Mi-a ramas prieten, in inima dar… nu-si mai poate indeplini atributiile. E greu. E ca si cum as fi pierdut pe cineva din familie. Am doar 3 prieteni. Aveam. Acum am doua prietene.
Restul sunt amici. Buni. Dar amici.
Eu 4. Cand s-au dus primii doi, am simtit ca am ramas singura pe lume. Apoi am realizat ce-nseamna sa raman singura. Si eu am amici, destui. Dar pe nimeni in care sa ma-ncred cu viata mea. Eram tanara atunci, sunt si acum, dar cred ca si asa e prea tarziu sa mai cunosc un om in felul ala, sa ma mai leg de cineva cum o facusem atunci, la 15 ani, la 20.
Concedieri am avut si eu, dar pe vremea aia oricat durea, (inca) nu eram singura eu cu mine, era cineva sa ma ia in brate. Si am concediat si eu, cand am simtit un prea mare amestec in viata mea sau cand am simtit dispret pentru ce si cum traiesc si mi s-au oferit lectii despre ce si cum „trebuie” ca eu sa [fac, simt, cred, plac, apreciez].
Oh, da, am fost concediata de cateva ori, fara sa cunosc motivul. Apoi mi-am dat seama ca oamenii vin si pleaca din viata noastra. Amintirile raman.
Uf, tare sensibil subiectul asta. Si eu sunt o persoana cu prieteni putini, dar minunati. Iar in rest am multi cunoscuti de care sunt mai mult sau mai putin apropiata.
Mai demult investeam in fiecare relatie pentru ca le consideram pe toate prietenii, acum am invatat (cu greu) sa fac o diferentiere si sa ma implic doar cand merita cu adevarat.
Si totusi tot mai primesc concedieri dureroase. Sau pauze prea lungi.
Concediul de maternitate a fost un exemplu de moment in care prietenii s-au schimbat, de unii m-am apropiat mai mult, altii aproape au disparut. Dar mai bine o concediere decat o prietenie unilaterala, in care doar unul se implica sufleteste.
Ai mare dreptate cu pretuirea prietenilor, cred ca ar trebui sa le arat mai des cat de importanti sunt pentru mine. M-a pus putin pe ganduri ce ai scris. 🙂