In cautearea timpului pierdut…

Da, pierdut, nu trecut…

Ramasesem datoare Adelei cu o calatorie printre amintirile mele din copilarie…

Iata ca 1 Iunie 2010 mi-a oferit, din pacate, sansa sa ma reintalnesc cu mai toti prietenii mei din copilarie. Nu ne mai revazusem de mult in formula atat de completa, chiar daca acum locuiesc acolo unde am copilarit…

Pana la 7 ani, am crescut la bunici: in cartierul Bucurestii Noi. Am fost cam singura fata din grupul celor apropiati de varsta mea… mai exista si Simona, dar ea venea numai in vacante…  Datorita acestui fapt, la care se adauga lipsa unui baiat in familie, mi-am asumat rolul de baietoi, pe care l-am jucat exclusiv pana pe la 12 ani; apoi m-am domnisorit, dar ceva reminiscente din fetita baietoi, inca mai persista si acum. 🙂

Bunicul si bunica, sau ma’mami si tatutu asa cum le spuneam, mi-au fost precum parintii. Niciodata nu am facut diferenta intre ei si parintii mei. Amandoi lucrau pe vremea aceea, insa nu au putut ceda in fata dorintei nepotelei lor de a sta la ei, caci da, eu am vrut sa stau ‘ a casha mea de la culte’… si aveam doi ani si doua luni atunci, cand, dupa o saptamana de stat cu parintii la ‘cutia lor de clibituri’ am venit plangand cu lacrimi de crocodil la bunicul meu, agatandu-ma de piciorul lui, spunandu-i: ‘ Tatutule, ia-mama ma la casha mea de la culte , ca io nu mai vleau sa stau a boc, ma tatutule ma’  Cum puteau sa reziste unei asemenea rugaminti?? 🙂  Si cine putea sa ma condamne ca imi doream asa ceva?? Doar comparam un apartament la et 7 (ultimul) pe Dinicu Golescu cu o casa situata intr-un cartier fara blocuri si care avea o curte verde si … cu leagane 😀 !!  Dupa indelungi deliberari, consiliul de familie a decis ca pot sta la bunici pana incep scoala! 😀

Am avut o copilarie tare fericita. Baietii au avut grija sa imi aminteasca despre cum stateam cocotata prin copaci… radeau de mine, amintindu-mi ca, copacul meu „favorit” a fost taiat. 🙂

Solul nu mi-a placut niciodata! 😉  Gardurile erau de prisos pentru fetita-baietoi, copacii mi-erau loc de odihna, iar restul timpului pedalam de zor. Am bifat toate etapele la pedalat: tricicleta, masinuta (de politie, adusa de bunicul meu din Germania), bicicleta mica, medie… si chiar mare! 😀

Bunicul era sofer (de masina mica – la Min. Transporturilor), iubea masinile si le bibilea si le aranja toata ziulica. Avea un garaj foarte bine echipat unde mesterea mai tot timpul la cate o masina: a lui, a unei cunostinte, a unui vecin… nu refuza pe nimeni, chiar daca nu lucra pe bani. Facea totul din pasiune. Pasiunea pentru masini si mesterit a reusit sa o transmita multor baieti din cartier, pe care i-a scolit iar acum au ajuns sa aiba ateliere proprii, sau chiar service-uri in toata regula. Adoram sa stau cu bunicul in garaj, sa il ajut 😉 ! Ii dadeam sculele la mana, caci invatasem sa le deosebesc, sau ii tineam contra atunci cand avea ceva de strans… mai mult il incurcam, dar nu m-a trimis niciodata la plimbare, iar eu eram tare mandra de mine atunci cand reuseam sa ies din garaj plina de vaselina si mirosind a benzina!  Cu timpul am invatat sa fac si eu mici reparatii la masini, dar numai strictul necesar, cum spunea bunicul, ca sa nu raman in drum cu masina, la mila barbatilor.

Nu-i de mirare ca am ajuns sa iubesc si eu masinile, nu? Pana ieri, iubeam zgomotul motoarelor ambalate! Simteam ca ma insufleteste vibratia unui motor puternic! Pana ieri, obisnuiam sa spun ca experienta Ferrari de care am avut sansa sa am parte la Hungaroring, a fost orgasmica 😀 !

Ieri mi-am revazut prietenii din copilarie si am depanat amintiri. Ieri pentru prima data, sunetul motoarelor ambalate m-a facut sa plang! Ieri, pentru prima data, sunetul motoarelor ambalate, mi-a produs durere!

Ieri, in sunet de motoare ambalate si claxoane, Ionut a fost condus pe ultimul drum!

Chiar nu conteaza daca avea viteza sau nu, nu mai conteaza nici cine a fost vinovat… Conteaza doar ca NU MAI ESTE! Ca au ramas indurerati in urma lui: parintii, o iubita, doi frati si o sora si foarte multi prieteni…

Conteaza ca alte doua vieti atarna de un fir de ata….

Urat mod de a-mi aduce aminte de copilarie!!
Ca sa nu ma mai lungesc cu vorba, ii voi raspunde Adelei la intrebarea la care ne-a invitat sa raspundem: ce imi aduce aminte de copilarie? Atmosfera racoroasa care se pastreaza in casa in zilele toride de vara, mirosul de benzina si zgomotul unui motor turat.

Ieri pentru prima data, sunetul motoarelor ambalate m-a facut sa plang!

Unde esti copilarie, cu padurea ta cu tot?

Articole pe aceeasi tema

9 comentarii

  1. O copilărie fericită înţeleg, care a adunat multe amintiri de neuitat. Chiar şi când cerul a plâns odată cu ochii atâtor prieteni, nu a putut spala şi duce o dată cu şuvoaiele de ape şi lacrimi, atâtea amintiri frumoase…
    Să păstrăm în inimă tot ce ne poate însenina gândul. Să păstrâm în inimă chipurile celor pe care nu-i vom mai vedea niciodată ca şi cum ar fi doar plecaţi temporar şi în minte să ne răsune doar râsul lor atunci când erau fericiţi… pentru că lacrimile noastre i-ar întrista…

  2. Pacat ca pleaca oameni tineri dincolo si aici raman si scursori ale societatii…Ar trebui sa ne bucuram , zicea cineva , pentru cei ce au sarit parleazul si au ajuns in „partea cealalata”…caci au scapat de rautati si uratenie….
    Una peste alta , copilaria ta a fost minunata! Fiecare etap din viata are frumusetea ei absoluta…vei retrai copilaria ta , alaturi de Mariuta….

  3. Îmi pare rău pentru prietenul tău. 🙁 Când am început să citesc, nu înţelegeam de ce ai spus ” mi-a oferit, din pacate, sansa sa ma reintalnesc cu mai toti prietenii mei din copilarie” – nu înţelegeam acel „din păcate”. Nu aşa am vrut eu să-ţi aminteşti de copilărie…